Am să vă spun o poveste: despre copilărie, despre limpezime, despre noi.

Dacă vă așteptați la eseuri pretențioase, ca la școală, ca în referatele de pe Internet, atunci nu veți găsi aici ceea ce căutați.

Dacă totuși doriți doar un gând sincer – după ce am uitat tot ce am citit și aflat – atunci veți găsi aici un gând, un îndemn, o urare.

JOCUL DE-A LITERATURA mi-a răsărit în minte deodată, fără să caut, fără să aștept.

Mi-am dorit să înțeleg mai bine ce am lăsat în urma copilăriei mele... ce am înainte: fiul meu și fiica mea. Glumesc adeseori și spun că cele două opere de căpătâi care-mi poartă semnătura sunt Ștefan și Maria. Odată cu ei îmi retrăiesc copilăria.

Împreună cu ei sunt alți copii pe care i-am descoperit odată cu această emisiune. Cu ei sunt prietenă, cu ei mă joc, cu ei călătoresc. Împreună cu ei citesc. Uneori, cărți pe care nu le știu. Alteori, cărți uitate sau puse deoparte.

Am mai descoperit ceva: o mulțime de copii mari, întârziați, maturizați, înghețați de panică sau doborâți de arșița deznădejdii. Aceștia sunt prietenii mei, adulții. Lor le-am amintit cum să spună povești. Cu ei m-am jucat de-a literatura până când au început să uite. De griji, de singurătate, de maturitate.

Așa înnoiți cum sunt acum, mai vin uneori în vizită la radio și mai spun câte o poveste. Mă bucur cel mai tare când îmi povestesc despre jocurile lor cu copiii. Mă luminez de bucurie când aflu că au mai găsit o portiță către amintirile sau către copilăria lor pierdută. Cel mai tare mă bucur însă când și-o redescoperă undeva, niciodată prea departe de ei, ca și cum ar fi fost în umbră. Ca o piesă de puzzle pe care Maria mea n-o găsea într-o seară de vară, pentru că se concentra prea tare asupra locului gol pe care-l vedea.

Mă uit apoi la Ștefan, cu ochii albaștri oglindiți într-ai mei, tulburată să simt cum se schimbă la față, tulburată să simt cum se depărtează el însuși de locul magic al apelor limpezi. Ochii lui privesc încă însetați spre vârstele senine, iar gândul îi zboară spre alte meleaguri pe care și le închipuie cu neliniște și nerăbdare.

Toate acestea sunt literatură?

Poate.

Sunt joc?

Mai mult ca sigur. Un ”joc de-a v-ati ascuns”, cum ar spune dragul de Arghezi.

Misiunea jocului? Misiunea mea? Să vă amintesc încă o dată de povestea fără sfârșit.

Vă îndemn să intrați în acest joc.

Vă urez să țineți totdeauna minte drumul către acest loc.

Acum,bucurați- vă!